Când credeai că ai văzut totul în Mediaș, îți apare o capodoperă urbană de genul „scaun pe loc de parcare.” Pentru unii, asta e o dovadă de inventivitate; pentru alții, doar tupeu combinat cu o lipsă totală de respect pentru domeniul public.
Cum funcționează metoda „scaunul șmecherului”?
Pasul 1: Ai mașină, dar și o încredere de neclintit că trotuarul sau strada sunt moștenire de familie.
Pasul 2: Iei un scaun (cu cât mai jerpelit, cu atât mai „autentic”), îl pui pe locul de parcare și gata! Domeniul public e acum „proprietate privată.”
Ce urmează? Certificatul de „proprietar” scris cu markerul pe spătarul scaunului? Sau poate și un paznic de plastic sub formă de câine?
Cine sunt acești „eroi” locali?
Sunt oamenii care, în loc să respecte regulile, aleg să „se descurce.” Pentru ei, parcarea e ca și cum ți-ai marca teritoriul – nu contează că strada e a tuturor, important e să știe lumea că „aici e locul meu, șefu’.”
Mai grav e că, în 2024, încă mai credem că un scaun poate ține loc de civilizație. Te întrebi dacă aceiași oameni își rezervă locurile și la coadă la supermarket cu câte un scaun pliabil?
Ce riscă cei care mișcă scaunul?
Pe lângă priviri ucigătoare și posibile „înțelegeri” verbale cu proprietarul scaunului, s-ar putea să descoperi că în Mediaș nu doar locurile de parcare sunt „rezervate,” ci și bunul-simț.
Ce putem învăța din asta?
În primul rând, că imaginația românilor nu are limite. În al doilea rând, că problema parcărilor în Mediaș e reală, dar scaunele pe post de bariere nu rezolvă nimic, ci doar amplifică ideea că legea e ceva opțional.
Concluzie: Dacă vezi un scaun pe un loc de parcare, ai două opțiuni: să râzi sau să plângi. Mediașul poate că are o istorie bogată, dar uneori, prezentul e la fel de absurd ca o piesă de teatru. Poate că autoritățile ar trebui să lase parcările pe mâna cetățenilor, să transformăm tot orașul într-o expoziție de mobilier urban improvizat. Cine știe, poate în curând scaunele vor primi și număr de înmatriculare!
